joi, 17 aprilie 2014

La ciorbea milei!

Între două dramolete, pesedeul învingător, prin voinţa şturlubaticului său  lider şi prin votul mulţimii mute şi trandafirii, a fericit naţia cu un nou cadou, prin înălţarea unsului viorelului, eşuatului sindicalisto-politruc Ciobea,  în jilţul de Avocat al Poporului, o dregătorie vitală, dacă este luată în serios, dar , în fapt, o sinecură, o tinichea atârnată pe post de "medalia muncii" la reverul celui mai jalnic "ex"(ex-procuror,ex-sindicalist, ex-primar, ex-ţărănist,ex-premier, ex-penelist).Acum, după ce s-a buricat atâta amar de vreme şi a înjurat "sistemul băsist" pe la toate televiziile de partid, poate că, Toruţ al Cioarbei(aşa cum îl alintau consătenii pe nefericitul posesor al unei pălituri de copită cabalină taman în freză) chiar îşi merită "răsplata jertfei patriotice" mai ales că, după propriile sale evocări studenţeşti, locul de întâi premiant naţional i-a fost ocupat, pe nedrept şi mai brutal decât Crimeea, de cătree o altă "euro-lumină" a neamului, Adrian Severin. Însă, fiind într-o perioadă în care pomenile sunt binevenite, probabil că, la înmânarea firmanului, viorel i-a pus în braţe mega-avocatului naţional şi o lumânare, d-aia mare, de cununie,adăugăm un smerit, "să fie primit" . Totuşi, între coperţile unei ipotetice şi viitoare cărţulie a subsemnatului s-ar regăsi, cu siguranţă, şi rememorarea unei scene de umor negru şi absurd în care eroul principal a fost actualul şi fericitul câştigător al ultimei ofrande pontace, postul de Avocat al poporului român.
Întâmplarea cu pricina s-a petrecut la Reşiţa, pe la mijloc de ianuarie 1996, când, din motive tot de guvernare pesedisto-văcăroiană, salariaţii de la UCM( o uzină mastodont) au pus-o de o revoltă aşa de spontană încât toată conducerea a fost efectiv alungată şi şi-a semnat demisiile pe spinările revoltaţilor, interimatul fiind asigurat de un nou director care , zilnic avea în ospeţie, în biroul său, zeci de emisari nervoşi ai greviştilor care, de pe la 7 dimineaţa, până la sfârşitul programului, îl blagosloveau pe noul conducător cu toate vorbele de duh din dotare. Omul, un bănăţean mai  vânjos şi blând, primea stoic toate aste "daruri" proletare astfel, conştiincios, zilnic, ambele tabere îşi respectau "programul de lucru". După câteva zile de răzmeriţă, apare la la Centru, de la Bucureşti, un emisar de la federaţia sindicală unde era arondat şi sindicatul revoluţionarilor, solul fiind M.P,, unul dintre hârşitele "eminenţe cenuşii" ale sindicalismului post-decembrist şi, la acel moment, sfetnic de taină al Federaţiei Sindicale "Henry Coandă", aflată în parohia proaspătului debarcat de către Miron Mitrea de la şefia CNSLR-Frăţia şi noul lider al CSDR, însuşi, Victor Ciorbea, cu rănile de victimă încă sângerânde. "Îţi dau o veste,diseară vine Ciobea să negocieze cu noua conducere", îmi vinde pontul MP, amicul meu, ambasadorul sindical. După ce programul de înjurături şi proteste s-a încheiat, revoltaţii savurându-şi de mult "victoria" zilei, apar în biroul directorului, care taman îşi curăţa cabinetul de mulţimea cocoloaşelor de hârtie şi îşi desfunda orificiile faxului de guma de mestecat îndesată, bineânţeles, în semn de "protest", de către "spontani", cei doi negociatori sindicali :MP şi Victor Ciorbea. După delicateţurile de protocol, s-a trecut, fără fasoane, la negocierile propriu-zise, ex-premierul demarând cu aplombul pe care, în zilele noaste, şi-l mai etalează pe la televiziuni. Numai că, fatalitate! Directorul nostru respinge , cu aceiaşi "bâtă" ,"nu am bani", toate sumele de creştere salarială propuse de Ciorbea şi însoţitorul său, în pofida jocului de-a poliţistul bun şi cel rău făcut de ambii sindicalişti. În fine, pentru a nu plictisi, aproape de primul cântat al cocoşilor, într-o ultimă şi plângăcioasă tentativă, marele lider sindical sloboade o rugăminte de adolescent refuzat la dans până şi de tocilara şcolii:"domne, dă-mi măcar 1 leu , majorare  la salariu, să nu plec cu mâna goală!" "Nu auziţi, domnilor, că nu pot să dau nici leu ăla, că n-am bani! Hai, gata!" a replicat interimarul conducător al uzinei şi l-a trimis la plimbare, cu mâna goală şi mofluz, pe viitorul Avocat al Poporului. Acum, revenind la timpurile noastre, cât s-o fi rugat de viorelul arogant fostul penelist pentru noua dregătorie. Să nu rămână "făr de coledzi"! 

marți, 15 aprilie 2014

Bufeurile ţaţei viorica

Deşi poate ar părea straniu sau ieşit din tiparele păstrate în lada de zestre a memoriei locului şi neamului, ţaţa viorica a noastră nu este acea fiinţă corpolentă, uşor atinsă de aripa unei straşnice mustăciore şi posesoare a unui estetic şi semeţ neg pe unul dintre cei doi obrăjiori roşii de înverşunarea proprietarei. După cum, ţaţa viorica din povestea noastră urbană nu este nici fiinţa postată în faţa porţii ori a uşii blocului , înfăşurată într-un decolorat capot înflorat de diftină,veşnic înzorzonată cu bigudiuri din plastic ros de vremi şi nelipsita broboadă acoperitoare, ce-şi varsă ofurile casnice la suratele sale de conversaţii bârfitoare. Mai mult, spre marea dumneavoastră disperare, această ţaţă viorica nu este eroina amoroaselor avansuri hăhăite ale fanţilor, mai mult tomnatici, din mahalaua în care îşi face veacul, dar nici durdulia asudată şi mereu grăbită ce fuge, lăsând în urmă un etern damf de varză călită, până la prăvălia din colţ după o litră de măsline şi un pachet de ţigări.În sfârşit, pentru a spulbera misterul şi a ostoi curiozitatea , ţata viorica este departe de toate aceste clişee şi portrete robot, mai mult sau mai puţin fidele. Personajul din naraţiunea noastră , "această " ţaţă viorica, este o fiinţă stilată, cu o oarecare şcoală, mai mult a vieţii, dobândită, e drept, prin tufişuri şi staţii de metrou, care , în cazul în care e nevoită, ştie să dea bineţe, să aducă un pahar cu apă sau o cafea boierilor şi, desigur, să folosească în mod util apa, săpunul şi periuţa de dinţi. Ţinută sub papuc, ţaţa viorica poate fi o femeie de casă destul de docilă, chiar dacă, nu de multe ori, dar cam des, mai sare pârleazul şi se mai încurcă-n vorbe şi fuste cu golănaşii cartierului. Ca orice damă cu oarece aere de divă şi fason de intelectuală, dacă e băgată un pic în seamă şi i se dă pe mână o dregătorie, o slujbă mai acătării, ţaţa viorica asudă de zel precum un taur în călduri privind apoi, cu ochii umezi şi lăcrămoşi de fericire, la jupân. Dar, în sinea ei, ţaţa viorica, în timp ce se gudură şi toarce de fericire ca un pisoi adunat de la pudebă, se gândeşte la muşcătura fatală ce o va urca în patul cu baldachin a puterii. Iar,a noastră ţaţă viorica,odată ajunsă pe genunchii vânjoşi şi cărnoşi ai puterii, alintându-se pisiceşte şi aruncând bezele, jurăminte şi mângâieli înşelătoare tuturor berbanţilor ce-i cântă ode , îi fac daruri şi îi aduc jertfe patrimoniale,  mirându-se de naivitatea şi arivismul curtezanilor, îi pupă-n bot şi le papă tot! Mai mult, după ce le stoarce portofelele şi sentimentele, ţaţa viorica, sfioasă ca o fecioară la prima împărtăşanie şi zâmbind angelic şi pervers, se jură, până şi pe diploma de divă, că este bucăţică tăiată din bunătatea şi loialitatea lumii şi, de-ar fi să dea buzna prin toate iatacurile justiţiei, tot nu ar avea linişte până nu îşi va salva cavalerii săi credincioşi de ruşinea zeghei. În fine, pentru a nu mai obosi asistenţa cu etalarea tuturor virtuţilor ţaţei viorica, e momentul a pune puncr menţionând, totuşi, că, din noianul ăsta de daruri ce au pogorât peste eroina noastră, se iţeşte şi un mic şi pricăjit defect.Astfel, dacă şi numai o adiere de bun simţ îi trezeşte din somnolenţă unicu-i neuron din dotare, ţaţa viorica este pălită de un tsunami de bufeuri asezonate cu  folclorice poale -n cap şi "duioase",ba, pe-a mă-tii, ce au păcatul de a o transforma dintr-o "divină" ţaţă, într-o banală damă de consumaţie! Hai, pa!